Andrei nu era un bărbat al extremelor. Nu-l vedeai niciodată clătinându-se pe picioare și nici nu era clientul fidel al cârciumilor de cartier unde timpul se măsoară în numărul de scaune răsturnate. El avea ritualul lui, discret și aproape solemn, într-un colț de sufragerie unde lumina felinarului de afară desena dungi portocalii pe perete.
Acum, la cincizeci de ani, Andrei înțelegea perfect. Paharul din fața lui nu era o fugă, ci o ancoră. Îl ajuta să ignore notificările telefonului care vibra pe noptieră și să se concentreze pe gustul de mure sălbatice și pe amintirea unei veri de demult, când singura lui grijă era cât de rece e apa gârlei. De-aia mai beau cateodata
A pus paharul gol pe masă, a stins lumina și a rămas câteva secunde privind reflexia lunii în sticlă. De-aia mai bea el câteodată: nu ca să uite cine este, ci ca să-și amintească cine a fost înainte ca lumea să-l învețe să fie ocupat. Andrei nu era un bărbat al extremelor